Daniel Cornel şi Eduard Mihai
9 decembrie 2005

Povestea naşterii

S-au mai nascut doua stelute!

O aveam pe Clara. Dar ne doream al doilea copil. Initial am zis ca intre ei sa fie 3-4 ani, dar prin martie 2005 ma gandeam de ce sa astept atata, timpul trece si piticii ar creste impreuna. Am discutat cu sotul si era de acord cu mine. Luna urmatoare m-am prezentat la doctorita sa scap de sterilet si m-a pus in vedere sa astept macar o luna pentru un alt bebe, pentru ca exista riscul unui avort datorita ranii din uter lasat de sterilet. Asadar, ne-am protejat cum am putut mai bine, nu vroiam sa risc. La inceputul lui mai asteptam „musafirii” si numai nu veneau... Am zis ca probabil s-a dereglat ciclul. Imi aduc aminte c-am luat un detergent nou si desi mirosea bine, cand l-am utilizat prima data mi se parea ca are un miros „greu”, am simtit un bolovan in stomac. Atunci am intrat la banuieli. Am luat un test de sarcina, dar mi-era frica sa-l folosesc. Am asteptat pana in 10 mai cand e ziua sotului, am zis ca daca e sa fie bebe sa-i fac un cadou. Si... surpriza...au aparut doua dungi roz. Eram derutata...doar ne-am protejat. In acelasi timp, eram foarte fericita, pentru ca imi doream acest bebe. Dar si speriata ca nu cumva sa se intample ceva cu sarcina. Mi-am trezit sotul cu testul in mana...somnoros, nici nu stia ce-i ala... La fel ca si mine, era derutat. Nu ne asteptam sa se intample asa de repede.

Asteptam cu nerabdare sa merg la dr sa-mi confirme sarcina. In sapt 5 am avut niste sangerari si am „fugit” la dr. M-a intampinat cu zambetul pe buze: sa nu-mi spuneti ca sunteti gravida? Eu, „ba da”. Dr: „dar nu acum ati scapat de sterilet” Eu, „ba da” si a dat din cap dezaprobator. I-am spus de sangerare, mi-a facut eco si intr-adevar era sarcina, dar mai era si o rana pe uter. Mi-a dat medicament pentru fixarea sarcinii si m-a cheamat la consult peste doua saptamani. Am urmat tratamentul, dar eram speriata sa nu pierd sarcina. Din fericire n-am mai avut sangerari, asa ca in sapt 7 m-am prezemtat la cabinet. Mi-a facut eco si mi-am dat seama ca ceva e dubios, se uita prea insistent pe ecran si nu-mi spunea nimic. Pana la urma, mi-a spus „ aici sunt doi”. Prima reactie a fost de fericire, ca sarcina e OK si ca vom avea doi bebei. Mi-a aratat cum bat inimioarele si ca sa nu fie vreo greseala, a prins ambele inimioare pe ecran...intr-adevar erau doi. Dupa cateva minute m-am dezmeticit si ma intrebam cum e posibil caci noi nu avem gemeni in familie... Si au inceput nelinistile... Am discutat putin cu dr despre sarcinile gemelare, dar singurul lucru care mi-a ramas in minte era ca unul se poate resorbi si sa ramana doar un bebe. In mintea mea, refuzam ideea ca un bob de fiinta poate disparea pur si simplu. Eram cu masina si, zau, nu stiu cum am ajuns acasa. Cred ca masina mergea singura... Imi puneam atatea intrebari: cum s-a intamplat sa raman gravida cu toate ca ne-am protejat, cum se poate ca sunt doi, cum va fi sarcina, stiind ca e una cu risc, cum ne vom descurca cu 3 copii mici, cum va primi sotul vestea, nu vom incapea in doua camere etc. Sotul era in parc cu fetita, m-am alaturat lor si la intrebarea sotului, „cum e” i-am raspuns, bine, doar ca ne trebuie apartament mai mare. Nu intelegea care-i legatura, ce-are sarcina cu apartamentul. Cand i-am spus ca sunt doi, era socat si speriat. Atunci am inceput sa plang...de bucurie si de neliniste.. Ne-au trebuit trei zile sa trecem peste soc... In nici un vis nu ne gandeam la 3 copii. Planurile noastre erau date peste cap.

Am avut o sarcina frumoasa, fara probleme, doar cu greturi in primele 4 luni. Am fost foarte activa, fetita ma alerga zilnic prin parcuri. Burtica crestea-crestea pana a ajuns sa fie destul de grea si sa nu ma mai pot misca in voie. Dar nu m-am lasat, faceam plimbari scurte, ma opream cand oboseam. Am mers si la gimnastica pentru gravide. In parcuri ieseam doar cu sotul pentru ca-mi era greu s-o ridic pe Clara. In luna a 5-a am aflat ca unul e baiat, iar luna urmatoare s-a aratat si celalalt, tot ca baiat. Speram ca unul sa fie fetita, dar pana la urma nu conta, sanatosi sa fie. Ma rugam sa pot duce sarcina cat mai departe. Primul „target” era de 32 sapt, cum am trecut de 32 de sapt, targetul crestea cu cate doua saptamani.

Si am ajuns la 36 de saptamani. Era vineri, dupa masa trebuia sa merg la monitorizare.
La ora 4 dimineata, o aud pe Clara chemandu-ne din camera ei. M-am trezit, dar am ramas in pat, asteptand ca sotul s- auda si sa mearga la ea. Noaptea mergea el la ea pentru ca vroia doar sa fie luata in brate si pe urma adormea la loc. Si eu cum n-o puteam ridica, ramanea ca sotul sa se trezeasca. M-am intors de pe o parte pe alta si-am simtit cum trozneste ceva in mine, mi-am dat seama ca-s membranele. Am sarit din pat si-am fugit in baie. Apa deja curgea. Am facut un dus rapid, m-am imbracat si i-am zis sotului ca trebuie sa mergem la spital. Intre timp o luase pe Clara in patul nostru. Pe urma i-am incalzit lapte, i-am dat sa manance si-am pus ultimele maruntisuri in bagaj. S-a imbracat si sotul, a imbracat-o si pe Clara (nu aveam cu cine o lasa la ora aceea, si oricum era deja dimineata). Contractii nu aveam si nici dureri. Pe la 4,45 o sun pe moasa, ii spun ce s-a intamplat si ma linisteste spunandu-mi ca de la 7 intra in tura, deci va fi cu mine. Pe la 5 pornim la spital. Aveam niste dureri slabe, dar nesemnificativ. In 10 min ajungem la spital. Asistentele ne intampina cu zambetul pe buze, vazand-o pe Clara cu noi. Mi se fac formele de internare, ma duc sa ma schimb si sus pe masa de control. Dr de garda se uita lung la mine si ma intreaba de contractii si dureri. Ii zic sunt, doar foarte slabe. La care-mi spune ca dilatarea e de 5 cm. Nu-mi venea sa cred. Intre timp, sotul a plecat acasa cu fetita, i-am spus ca-l chem cand va fi nevoie. Oricum n-avea voie sa stea cu mine pe timpul travaliului, si nici in sala de nasteri. Asa-s regulile sptalului. Am aflat ca dr mea e in spital si-i spun doctoritei de garda s-o cheme. Dar nu vroiau s-o trezeasca, sa mai asteptam putin sa am contractii. Imi iau telefonul s-o sun eu, la care o asistenta imi spune sa nu ma deranjez c-o suna ea. Dr mea ma cheama la ecograf sa vada cum sunt pozitionati bebeii. E la vreo 50 m de sala de nasteri. Mergem acolo cu dr de garda, cateva schimburi de cuvinte cu dr mea si urc pe pat. Imi fixeaza cititorul si apare o contractie. Dr ma lasa in pace, sa treaca contractia. Trece, cauta bebeii, vine iar o contractie. Iar intrerupe „cautarea”. Pana la urma trebuia sa se uite in timpul contractiilor, atata erau de dese. Din fericire nu erau dureroase, in sensul ca ma uitam si eu fara probleme pe monitor sa vad bebeii. Unul era fixat in bazin, de el stiam, caci era „angajat” inca din luna a 6-a, fara posibilitatea de a se misca de-acolo. Iar celalalt era asezat transversal. Vroiam sa nasc natural, dr imi spune ca primul se va naste cu siguranta pe cale naturala, capul era foarte jos, dar pentru al doilea poate ca va fi nevoie de cezariana datorita pozitiei. Nu-mi suradea ideeea de operatie, dar dr stia cel mai bine ce e de facut.

Cobor de pe pat, aveam contractii tot mai dese. Ne-am indreptat catre sala de nasteri si pe coridor am simtit o presiune puternica la fund. I-am spus doctoritei si mai in gluma mi-a spus s-astept pana ajungem in sala de nasteri. Ma urc pe calut si la control doctorita exclama ca se vede capul. In sala nu mai era nimeni, nu se asteptau sa nasc asa repede. O intreb ce sa fac la urmatoarea contractie si-mi spune sa imping. Intre timp venise si asistenta. Pe doua contractii se nastea Daniel Cornel. La ora 6,10 cu greutatea de 2200 g si SA=10, sanatos, cu voce puternica. L-au dus sa-i faca toaleta si sa-l masoare, pe urma mi l-au adus, doar mi l-au aratat si se grabeau sa-l duca la incubator. Era atata de mic!

Asteptam sa vad cum va fi mai departe. Ma gandeam ca in scurt timp se va naste si al doilea bebe. Timp de vreo 10 minute n-am mai avut nici o contractie. A venit doctorita si a verificat bebele. Era OK, dar tot pe transversala. L-a orientat cu miscari fine, sa ajunga in pozitie verticala, dar era in pelviana, A mobilizat echipa de interventie, dintr-o data in jurul meu au aparut asistente, medici etc. Au adus un aparat sa monitorizeze bebele. A venit si anestezista care nu s-a sfiit sa-mi arate ca atunci s-a trezit - a cascat si s-a intins de nu-i ajungea locul – m-a intrebat cand am mancat ultima data. Vazand-o imi doream sa nu cad pe mana ei. Au venit si de la reanimare. Am tot asteptat contractiile si nimic. Dr se hotaraste sa intervina, sa-mi rupa membranele. Mi-a spus sa fiu puternica pentru ca va fi greu, si daca nu iese va fi nevoie de cezariana. Cum a rupt membranele, am simtit cum aluneca in jos bebele. Doctorita si asistentele imi spuneau tot timpul „impinge, impnge, impinge”. La un moment dat m-a apucat rasul, dar eu nu trebuie sa si respir. Auzeam cum discuta despre iesirea bebeului „a iesit un picior, a iesit si celalalt, am ajuns la piept”. Important era ca toracele bebeului sa treaca, pentru ca in pozitie pelviana, acesta este partea care iese cel mai greu. La ora 6,35 se nastea Eduard Mihai, cu greutatea de 2400g si SA=6/8. N-a plans chiar de prima data caci l-am privat un pic de oxigen. Dr era foarte speriata, pe mine m-a lasat acolo si-a mers cu Eduard sa vada daca totul e OK. Din fericire, e sanatos, nu l-a afectat lipsa de oxigen. Cand s-a intors la mine, m-a linistit ca n-a patit nimic. L-au adus sa-l vad doar pentru cateva clipe, doarece se grabeau sa-l puna la oxigen. Cand a ajuns moasa (o cunostinta foarte buna), nascusem.S-a mirat foarte tare, nu credea ca voi fi asa de "harnica"

A urmat partea mai dureroasa si mai neplacuta – curatire, masajul uterului etc – dar am trecut si peste asta si m-am bucurat ca am doi baieti sanatosi, frumosi si cat de cat marisori.

Au stat 3 zile la incubator, unde puteam sa-i vizitez doar cand erau anumite asistente pe sectie, caci unele se uitau foarte urat la mine cand vroiam sa-mi vad bebelusii. Dar a urmat si ziua cand i-am putut alapta si lua la mine in salon – era o mare bucurie! Dupa 10 zile, am mers acasa si am putut sarbatori Craciunul langa bradutul nostru, in formatie completa.

Acum baietii au 1 an, sunt doi strengari care nu stau locului o clipa, se joaca impreuna, povestesc intre ei, pe limba lor, se catara peste tot, cat mai sus, cu atat mai bine, mananca bine, chiar daca nu se vede pe ei. Merg, dar numai tinuti de manuta, in schimb le place taras sau in 4 labe. Clara ii iubeste foarte mult, se joaca cu ei, cateodata se si „cearta” pe jucarii, normal.

Chiar daca nu-i usor cu 3 pitici, ne umplu sufletele cand le vedem fetisoarele zambitoare, cand ne strang de gat sau spun „mama” si „tata”, cand vedem c-au mai facut un mic pas spre ceea ce vor deveni. Suntem o familie fericita, implinita si-i multumim lui Doamne-Doamne pentru tot ce ne-a daruit.

Pentru mine, ambele nasteri au fost experiente foarte placute. Doresc ca toate femeile sa aiba nasteri cel putin la fel de usoare ca si ale mele, sa fie increzatoare in fortele proprii si sa nu se sperie de ce va urma sa se intample. Si nu in ultimul rand, sa aiba bebei sanatosi!