Ioana Cătălina
12 februarie 2006

Povestea naşterii

Poveste cu final fericit

Povestea mea incepe intr-o zi de 4 iunie 2005 si continua peste aproape 2 saptamini cind am aflat ca sunt insarcinata. Nu stiam daca sa ma bucur sau nu tinind seama de relatiile tensionate dintre mine si tatal viitorului bb. In sufletul meu am dorit ca acest lucru superb sa se intimple si acum, cind se intimpla, eram trista. Pentru ca toata lumea era impotriva mea si mai ales a lui bb-tatal, bunicii, rudele. Doar citeva prietene bune alaturi. Am oscilat intre a te avea sau nu-seara ma culcam cu un gind si dimineata ma trezeam cu altul. Si in final am hotarit:tu ai sa existi, indiferent de ce va fi dupa. Daca tati va vrea sa stie de tine bine, daca nu vom merge mai departe doar noi doi. Am avut sprijinul medical a doi fosti colegi care ma sfatuiau sa nu fac prostii ca o sa imi para rau. Nu facusem nicidata o intrerupere de sarcina si ma gindeam cu groaza cum am sa ma simt dupa. Decizia am luat-o singura- nu mi-a pasat de ce au spus si de ce poate mai spun cei din jur.
Dar de fapt era vorba sa va spun povestea nasterii...
Cele 38 de saptamini au trecut foarte usor-nu am simtit cred cu adevarat cum e sa fii insarcinata-sa iti fie rau,sa nu te poti misca, sa te doara spatele, sa faci tratament. Am mers la serviciu pina in sapt 36 cind am avut ceva contractii si putin m-am speriat. Data probabila era 24 februarie, dar tinind cont ca recomandarea medicala era de cezariana din cauza unei miopii forte eram programata pe 16 februarie. Insa dupa ultima eco din ianuarie doc mi-a spus ca nu ajung pina atunci. Stiam ca va fi fetita, desi mi se spusese la un alt eco ca e baiat, dar sarcina era prea mica atunci...
De Revelion fusesem la Putna cu un grup de prieteni, ma simtisem excelent si eram in forma. Dupa Sarbatori hotarisem sa sfintesc apartamentul unde locuiesc si unde urma sa vina Ioana-Catalina. Asta s-a intimplat pe data de 11 februarie-am stat in picioare toata slujba desi parintele imi spusese sa stau jos...am stat la masa...a fost totul OK. A doua zi -pe 12 februarie- de ce sa nu ies in oras si sa chem cumetrii si finutul de 6 luni la mine la o felie de tort. Am ris, am glumit, am mincat bine pina la ora 17, cind la baie mi-am dat seama ca aveam o pata pe chilot. Am chemat-o pe cumatra si am intrebat-o.."nu cumva....vine..?" .Si pentru ca stau la citeva minute de maternitate am spus sa mergem la medicul de garda sa vad daca mai ajung pina dimineata. Cind la examen aveam deja dilatatie 2 dar in afara de niste intepaturi mici nu aveam nimic. Bagajul era pregatit de vreo saptamina. Mi-am sunat doctorita si i-am spus ca sunt in garda si ca nasc, sa vina sa ma opereze. Mi-a spus sa vorbesc sa ma pregateasca ca soseste imediat. Medicul de garda a vrut sa ma opreasca in spital dar i-am spus ca eu trebuie sa ma duc sa imi iau bagajul de acasa.Am plecat-pe drum mi-am sunat amica cea mai buna-care i-a devenit nasa Ioanei si pe tati caruia i-am spus..."ma internez, in seara asta nasc!"si care a raspuns"tu nu ai fost cuminte-ce ai facut? Vin imediat" .De precizat ca intre timp relatiile dintre noi s-au mai imbunatatit,si incepuse sa fie grijuliu. Si asa pe la ora 19 si ceva m-am internat, pregatirile au fost scurte, era de hotarit insa felul de anestezie-eu voiam rahianestezie dar stiam ca la acea clinica se prefera anestezia generala. norocul meu a fost ca tocmai mincasem si exista o singura varianta rahi.asa a si fost spre bucuria mea. Cred ca am intrat in sala pe la ora 20, dupa intepatura din coloana am inceput sa amortesc de la briu in jos-stiu ca am vazut acul si ma miram cum a incaput in coloana. Apoi intrebarea doctoritei "simti" si raspunsul meu "deja ati inceput?". Singurul lucru care ma interesa era tensiunea mea-intrebam din cind in cind si imi spuneam ca mai am pina mor.Am vorbit, am glumit, era o atmosfera destinsa. auzeam aspiratorul din cind in cind. Apoi la ora 21.05 am auzit-o pe Ioana tipind si medicul cred ca era neonato spunind fetita 21.05 si 3.050 g mi s-a pus atunci bratara roz .A avut 50 cm si a primit nota 9 Apoi au adus-o linga mine stiu ca mi-au spus "uite-ti fetita, e o dulce", iar una din asistente a spus ca seamana leit cu taica-sau si am sarutat-o pe frunte. A mai durat putin pina mi-a scos placenta si s-a terminat operatia. Tot fara sa simt nimic. Gindul imi era deja la clipa in care am sa o vad mai bine si am sa o tin in brate. La usa ma asteptau tati, cumatra si viitoarea nasica.La reanimare am stat pina a doua zi dimineata la ora 12 .A fost o noapte nedormita si din cauza frigului-poate de la anestezie nu stiu dar si a unor lehuze din salon care se vaitau de nu mai puteau.Pe mine nu ma durea nimic-o senzatie de usturime in josul burtii dar suportabila-e normal imi ziceam e operatie si ma gindeam cite straturi de muschi au fost taiate si uterul...si stringeam din dinti.Trebuia a doua zi sa imi vad puiul, sa il pun la sin, sa il alaptez. Pe la 9 am incercat sa ma ridic din pat sa ma duc sa o vad, dar am facut o cadere de tensiune si am fost oprita din drum. Dar la ora 12 am urcat la etaj la nou nascuti si am recunoscut-o din prima-avea nasucul acela mic pe care il vazusem cu 2 luni in urma la ecografie.Stiam ca e ea-nu putea fi alta. Ioana-Catalina mea!
Asta e povestea mea inceputa trist si terminata superb!
Nu conteaza zilele de dupa cu senzatia de neputinta uneori din cauza operatiei, nu conteaza noptile nedormite din cauza alaptarii, nimic nu conteaza atunci cind o vad ca imi zimbeste si ma stringe in brate.
Astazi are 10 luni si e bucuria noastra. Tati este linga noi deocamdata, are numele lui si al meu, cei care s-au impotrivit acum o iubesc si se mindresc cu ea.


Any si Ioana-Catalina (12.02.2006)